Ma numesc, de fapt, Cristina Elena. Toata familia imi zice Elena, mai putin tatal meu, care de mica mi-a zis Cristina. De fapt, el a ales numele asta pentru mine. In rest , toti din familie/neam imi spun Elena. Si asa imi ziceau si colegii si prietenii cand eram mica. Tatal meu a venit in Spania cu vreo 8 luni inainte sa vin si eu, si in Romania nu mai era nimeni care sa ma strige Cristina. Si imi era asa dor de numele asta, incat cand am ajuns in Spania si aveam posibilitatea sa ma prezint cum vreau, am ales Cristina. Si acum sunt foarte incantata de asta.Am impresia ca se potriveste perfect genului meu de personaj. Cum imi zice mami...."rara", adica ciudata. Sunt foarte introvertita dar par cea mai extrovertita persoana pe care o sa o cunosti vreodata. Sunt a naibii de buna, prea buna...chiar daca par cea mai a dracu. Si cand ti se pare ca sunt buna si draguta, beware of bad dog.Am niste fixuri pe care foarte greu le pot schimba, si nici nu vreau, imi place sa am fixuri, asta ma face sa ma simt diferita de ceilalti. Nu cred in Dumnezeu, cred in Ceva. Dar prefer sa nu ii dau nume...e acolo si a creat lumea asta, dar mai mult de atat, nu. Noi ne alegem singuri drumurile . Poate, doar poate, am momente cand cred in destin. Sau cel putin credeam. Mai ales cand era vorba de dragoste. Maicamea m-a invatat ca.."Daca o fi sa fi cu el, nu trebuie sa grabesti tut lucrurile, poate o sa fie peste 20 de ani". Trebuie sa traiesti in fiecare zi. Dar dupa regulile tale, nu dupa ce crezi ca iti rezerva destinul...
Acum multi ani, credeam ca la varsta asta o sa fiu la o facultate, si o sa ma distrez, si toate or sa fie roz. Acum putini ani, credeam ca o sa fiu macar casatorita, nu mai pun si un copil la socoteala. Si acum am ajuns sa imi para rau ca nu am facut alegerile corecte la vremea lor, si sunt deabea clasa a 11, si singura. Asta nu a fost destinul. Au fost alegerile mele si regulile mele.
As scrie mai mult..dar .. dispare cheful de a mai citi si alta data ce imii debiteaza mintea.
